V-ați întrebat vreodată ce gândește o gimnastă înaintea intrării în concurs? Sau cum ar fi să vedeți acel concurs prin ochii ei, să știți exact ce simte în momentul când face un flic-flac pe bârnă? Să auziți dialogul ce rămâne inaccesibil publicului dintre sportivă și antrenor? Sau ce gândește un copil de 16 ani care muncește ani întregi, câștigă aurul olimpic, iar medalia îi este retrasă din cauza unui medicament împotriva răcelii? Cum trăiește acea mână de om nedreptatea pe care nu o poate înțelege deloc?
Andreea Răducan a adunat gândurile care au stat în spatele performanțelor mondiale și olimpice și le-a dat o formă scrisă, cuprinse toate într-o carte. „Reversul medaliei” vorbește despre o fața reală a gimnasticii, dincolo de zâmbetul de la finalul unui exercițiu făcut perfect sau de lacrimile unui loc 2, care nu răsplătește parcă munca de-o viață.
Andreea, cum a apărut ideea acestei cărți? A fost o carte cerută de public, de admiratorii gimnasticii, de cei care în 2000 au ieșit în stradă și m-au susținut. Este un semn de apreciere și de mulțumire pentru acești oameni. Este o poveste frumoasă despre viață, despre gimnastică, care a apărut în mare parte datorită evenimentului de la Sydney, pentru că altfel ar fi fost o carieră frumoasă, cu performanțe și cam atât.
Cum ai prezenta cartea? Este o carte despre mine, despre experiența mea în sportul care mi-a marcat viața. Este o lecție de viață, în care se regăsește și relația, atât de importantă pentru a face performanță, dintre părinte și copil. Este o carte care are și momente serioase, și momente amuzante, dar și momente triste. Este o carte pe care o dedic tatălui meu, care m-a susținut tot timpul.
De ce te-ai hotărât să o scrii acum? Poate pentru că am și acumulat o oarecare experiență în media, am terminat un master în jurnalism, apoi și pentru că în acest an se împlinesc zece ani de la Jocurile Olimpice de la Sydney. Îmi amintesc că imediat după acea Olimpiadă mulți jurnaliști mă întrebau ce mă văd făcând peste zece ani. O parte din acele lucruri s-au întâmplat, celelalte sunt în curs, tocmai de aceea m-am gândit că această carte ar putea veni și ca un răspuns.
Cine mai „joacă” alături de tine în carte? Familia, colegele de generație, antrenorii.
Volumul, pe piață la finalul anului
Vom afla mai multe despre relația cu antrenorii Bellu și Bitang? Da, pentru că am avut o relație specială, consider eu. Dacă m-aș mai naște încă o dată, tot gimnastică aș face și tot cu ei m-aș antrena. Am colaborat foarte bine cu doamna Mariana și cu domnul Bellu, însă perioada de acomodare a fost un pic mai grea. Ai spus că sunt și momente amuzante în carte… Sunt multe întâmplări haioase, cum e cea după finala pe echipe, la Gent, în 2001, când ne-am gândit noi, fetele, să sărbătorim titlul mondial și am comandat la Room Service, după ce s-a dat stingerea. Imaginați-vă niște puștoaice, în miez de noapte, rugându-se de chelner să le ia banii, ca să nu se pună pe notă la final și să vadă antrenorii. Apoi, cum ne-am chinuit să scoatem căruciorul cu tava din cameră, și cum a reacționat doamna Mariana când a aflat.
Care a fost cel mai greu moment când ai scris cartea? Paradoxal, capitolele care teoretic ar fi trebuit să meargă cel mai ușor, legate de antrenori și de colege, au căpătat contur cel mai greu, pentru că nu reușeam să găsesc esența a ceea ce doream să scriu, aveam impresia că mă pierdeam în detalii. Mi-a fost greu să fiu obiectivă, pentru că stăteam tot timpul împreună, ne obișnuiserăm, ne cunoșteam, de aceea poate și acea dificultate de a le privi din afară.
Cum te-ai descurcat cu capitolul Sydney? A fost complicat, deoarece nu știam toate amănuntele. Eram un copil atunci, care nu înțelegea ce se întâmplă, care știa că a muncit pentru a obține acea medalie de aur. Apoi toți au încercat să mă protejeze cât mai bine, de aceea nu știam chiar tot ce se întâmplase în jurul meu. Am vorbit cu doamna Mariana, cu domnul Bellu, am primit câteva dintre hârtiile făcute de domnul Țiriac și avocații dumnealui și am încercat să leg totul de exact ceea ce trăiam și simțeam eu.
Când va apărea cartea? Eu sper ca luna viitoare. Zilele acestea vom rezolva problema cu editura, apoi cu fotografiile care vor apărea în ea, pentru că momentele mai importante din fiecare capitol vor fi ilustrate.
Dedicație pentru părinte
Andreea a scris „Reversul medaliei” cu gândul la tatăl ei, care s-a stins în urmă cu câțiva ani: „Îi dedic această carte și mi-aș fi dorit să o poată citi, să vadă că am înțeles mai bine decât și-a imaginat lucrurile pe care mi le-a spus. Ne-am promis unul altuia multe lucruri, dar, din păcate, nu le-am respectat și nici nu le-am îndeplinit pe toate”
Nadia, prima și la scris
Nadia Comăneci a fost prima gimnastă din România care a scris o carte despre experiența trăită în timp ce făcea sport de performanță. „Scrisori către o tânără gimnastă” reunește 13 experiențe de viață sub forma unor epistole directe ce se doresc un ABC pentru viitoarele gimnaste. Nadia deapănă povești din concurs și vorbește despre efortul care stă în spatele fiecărei medalii.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER